Tranziția fără sfârșit: România după 35 de ani
Anul 2024 s-a încheiat cu niște rezultate surprinzătoare ale alegerilor prezidențiale din România, care i-au șocat atât pe o parte dintre români cât și pe mulți observatori din afara țării. La 35 de ani de la schimbarea de regim din decembrie 1989, România are un nivel record de nostalgie a comunismului în rândul populației și procente foarte mari de vot pentru partide și candidați anti-sistem.
Cel mai ciudat este că aceste lucruri vin simultan cu statisticile care ne arată că țara noastră a primit sume enorme de la Uniunea Europeană după aderarea din 2007: aproape 70 de miliarde de euro, diferența dintre contribuții și încasări. Tot datele economice spun că am avut cea mai rapidă recuperare a decalajului față de nivelul mediu european dintre toate țările estice, că suntem tot mai aproape de nivelul de trai al țărilor vestice de pe continent.
Cum se explică atunci opțiunile politice ale românilor, dar și starea generală de nemulțumire profundă a acestora? Oamenii reali nu trăiesc pe bază de statistici, iar factorii care le influențează viața sunt mulți și complicați.
Chiar dacă creșterile raportate de economiști sunt reale, majoritatea românilor nu le văd încă în propriul buzunar. România rămâne una dintre țările cu cea mai mare polarizare socială, diferențele dintre bogați și săraci fiind exagerate pentru un stat european. De asemenea, dezvoltarea s-a făcut inegal, capitala și câteva orașe mari au luat aproape toate beneficiile, iar restul teritoriului (unde trăiesc cei mai mulți oameni) a sărăcit și a rămas într-o stare precară.
Faptul că milioane de concetățeni au fost nevoiți să plece din țară pentru a lucra poate contribui pozitiv în statistici, prin banii trimiși de aceștia rudelor care au rămas aici, însă cu siguranță contribuie negativ la percepția generală a situației noastre. De altfel, acest lucru s-a și văzut în votul masiv de protest pe care diaspora l-a dat la fiecare rând de alegeri.
Chiar și mulți dintre românii care au venituri bune sunt nemulțumiți din cauza percepției (parțial reală, parțial indusă) că țara a fost dezindustrializată și jefuită. Dispariția unei părți importante din industria comunistă este un fapt. Cauzele sunt însă mai complexe. Lipsa de competitivitate a ei a fost reală, la fel și procesul general de renunțare la unele ramuri industriale în întreaga Europă (de exemplu, industria extractivă, siderurgie, textile etc.).
Tot la fel de adevărat este că o parte dintre fabrici puteau fi retehnologizate și transformate în centre moderne de producție, care să poată concura cu companiile vestice (nu însă și cu cele chineze). Dar au existat „interese mari la mijloc”, însă de cele mai multe ori n-a fost vorba de vreo influență externă, ci de dorința șefilor locali de a fura cât mai mult posibil din ceea ce s-a construit sub Ceaușescu, iar la final nu a prea mai rămas mare lucru de salvat.
Percepția acestui declin economic este foarte puternică în rândul populației, pentru că marile centre industriale erau niște simboluri foarte cunoscute, mai ales după propagandă intensă care li s-a făcut în anii comunismului. Ele n-ar fi putut rezista azi în forma respectivă nici măcar într-o situație utopică, cu zero furturi și lideri total dedicați binelui general. Numărul angajaților era încă de pe atunci mult umflat, iar automatizarea din ultimele decenii ar fi dus la scăderea dramatică a numărului de muncitori necesar în aceste fabrici. Dar acest lucru nu este acceptat de cei care privesc subiectiv aceste elemente de referință ale tinereții lor.
În plus, sectorul serviciilor, care a devenit de foarte mult timp și în România principalul generator de prosperitate, este desconsiderat sau ignorat de o mare parte dintre români. Chiar dacă un programator generează valoare adăugată poate de 10 ori mai mare decât un metalurgist și de 100 de ori cât un angajat la CAP, ceea ce face el este mult prea abstract pentru omul de rând, pe când rulmenții sau știuleții de porumb sunt lucruri reale, palpabile, care intră mai ușor în definiția generală de „producție”.
Iluzia că poți avea un nivel de trai foarte mare cu industriile trecutului a fost cultivată mult timp după revoluție. Prin anii ‘90 erau idioți care spuneau că industrializarea a fost o greșeală, că noi avem un altfel de specific național și că ar trebui să ne concentrăm pe agricultură, unde avem tradiție, dar și pe turism, că doar suntem un popor ospitalier. Culmea, erau din opoziția pro-europeană, nu foști comuniști sau „extremiști”. Desigur, asta ar fi fost rețeta unui dezastru de mare amploare, pentru că nu există țări bogate și influente fără industrie și fără servicii de nivel superior (adică high-tech, medicină sau finanțe, nu prăjit burgeri și vândut icoane cu Arsenie Boca).
Pe lângă toate acestea a mai apărut în ultimii 10 ani și manipularea tot mai intensă venită din est, practicată la unele televiziuni și pe rețelele sociale. Paginile de Facebook despre nostalgia trecutului au milioane de fani, la fel și canalele de Tiktok care ne explică cât de rău trăim și ce bine ne-a fost cândva (sau ne-ar putea fi dacă…). Nici măcar nu sunt toate coordonate de „forțe oculte”, de multe ori se dorește pur și simplu adunarea de like-uri sau abonați, prin utilizarea acestei resurse inepuizabile de oameni care idealizează „paradisul pierdut”.
Am întâlnit români plecați în Statele Unite în urmă cu câteva decenii și străini care fuseseră în România înainte de 1989 sau în primii ani de după, care revin acum aici în vizită și sunt foarte surprinși. Dar nu surprinși de cât de rău este, ci din contră, de cât de mult s-a schimbat țara și cât de tare ne-am apropiat de occident. În schimb, locuitorii de aici nu văd asta, pentru că schimbările graduale (de multe ori prea lente) sunt mai ușor de trecut cu vederea, nefiind atât de spectaculoase.
Cu toții sunt însă de acord că mai sunt multe de făcut, că n-am ajuns încă acolo unde ne doream. „Proiectul de țară” nu este finalizat. Deși au trecut 35 de ani de la moartea dictatorului, tranziția nu este terminată. Drumul spre economie de piață, democrație și bunăstare încă mai continuă. Vom fi mai aproape de capătul lui când cea mai mare parte a românilor vor simți că trăiesc bine, că suntem acolo unde ne-am dorit (sau și-au dorit cei care au ieșit în stradă în acea iarnă care a schimbat totul). Până atunci, rămânem țara veșnicei tranziții, a reformelor perpetue, a promisiunilor permanente de schimbare care nu se duc niciodată până la sfârșit.
