Dumitru Cornel Vîlcu: Câteva gânduri acum, la parastasul USR
Nu vom face o introducere prea mare pentru că textul semnat de profesorul Vîlcu este consistent și suficient. Dumitru Cornel Vîlcu este cadru didactic la Facultate de Litere – UBB și este considerat unul dintre cei mai activi clujeni în spațiu public, din zona societății civile.
„Câteva gânduri acum, la parastasul USR:
Sunt mai bine de opt ani de când, în urma unei discuţii directe şi sincere cu unul dintre cei mai faini tineri ai partidului de atunci de la Cluj, am refuzat (din poziţia activistului) înscrierea în/ o eventuală intrare în concursul pentru candidaturi locale al formaţune. Erau şi deja în ea şi în jurul/ apropierea ei, atunci, mulţi prieteni şi din oraş, şi din ţară.
Şi când spun “mulţi”, ar trebui să zic, poate, “aproape toţi”. Partidul ăsta chiar a început din stradă, ca să sfârşească totalmente în afara ei.
Îmi amintesc şi acum cum i-am zis, cu acel prilej, tânărului cu pricina, om care-mi era foarte drag şi care reprezenta ‘chintesenţa’ mişcării de partid la începutul drumului ei (entuziasm, optimism, sinceritate, forţă de muncă şi mai ales DĂRUIRE), că refuz să intru în USR – în primul rând din simplu, personal, necoafat egoism.
Că nu vreau/ nu accept să-mi schimb rolul în lume devenind politician: dacă reuşesc destul de bine să fiu un isteroid, mai mult sau mai puţin credibil, cu siguranţă vocal, care militează direct, în stradă sau în spaţiul public-virtual, pentru diverse cauze clar conturate, nu voi face niciodată din politică drumul principal al vieţii mele. Profesia/ vocaţia, lucrul pe care îl fac cu bucurie şi cu destulă putere în fiecare zi nu mi s-au schimbat de pe la vârsta studenţiei încoace.
N-am făcut, cu alte cuvinte, sacrificiul, am recunoscut că nu am nici pe departe atâta generozitate. (O circumstanţă atenuantă, totuşi: nu credeam că aş putea fi sub vreo formă oarecare un politician bun. Sunt mult prea contondent pentru aşa ceva.)
DAR NU CREDEAM CĂ ACEI PRIETENI, deloc puţini, deloc neimportanţi (ce vorbesc? oamenii cărora le datorez trezirea mea din somnul neparticipării totale, înspre cetăţenismul meu ‘activist’ de vreo 13 ani încoace) care au făcut acest pas generos VOR FI MĂCINAŢI, înfulecaţi, storşi şi apoi aruncaţi-scuipaţi de maşinăria politică a acestui partid.
Nici în cele mai rele momente nu mi-aş fi închipuit aşa ceva.
N-are sens să dau nume, mai ales că sunt atât de multe şi aşa de bine cunoscute. I-am privit pe aceşti oameni dând, cu gratuitate şi efort, imens din timpul, din nervii, din participarea lor doar ca să fie, încetul cu încetul şi rând pe rând, reduşi la tăcere sau eliminaţi pur şi simplu de către “echipele câştigătoare” succesive care au confiscat partidul. A fost nu doar o irosire de resurse, a fost, de la un moment dat, o distrugere deliberată – chiar dacă în mare parte gregară, că nu sunt vârfurile USR, niciunul, nişte monumente de inteligenţă. De rapacitate, da. De aroganţă, cu siguranţă. De autosuficienţă, până la cer. Dar nu de minte, nu de idei, mai cu seamă nu de idealuri reale.
DE LA ACEŞTI PRIETENI AI MEI VREAU SĂ-MI CER, AZI, SCUZE. Azi, când, prin alegerea Elenei Lasconi, USR a devenit încă un partid de dreaptă esenţialmente conservatoare – unul care, nu mă sfiesc să prezic (fiindcă nu e mare lucru să anticipăm consecinţa aceasta firească), se va bate în jurul pragului electoral la parlamentarele de la finalul anului. Şi, în măsura în care îmi pot cât de cât evalua propriul, repet, egoism, ÎMI PARE RĂU CĂ NU AM LUPTAT ALĂTURI DE EI “DINĂUNTRU”. Fiecăruia şi fiecăruia aş vrea să-i dau câte o bere şi să le zic, faţă către faţă: măi, personal, îmi cer spăşit iertare, fiindcă întrucâtva simt că te-am lăsat la greu.
NU REGRET, însă, alegerea de acum deja mulţi ani. Nici cât negru sub unghie. Nici nu cred că prezenţa mea în plus ar fi schimbat ceva – nici cât negrul de sub unghia negrului de sub unghie.
Dincolo de aceasta, după momentul jalnic în care s-a autodefinit drept forţă-de-dreapta “postpaşoptistă”, acesta e stadiul cel mai de jos al USR: ultima componentă definitorie a mişcării din care a rezultat partidul, PROGRESISMUL lui declarat şi activ, a fost şi ea aruncată la gunoi. Corporatismul de gaşcă (sau de găşti, ceea ce e totuna) a înghiţit totul, eşecul politic e definitiv.
Sunt trist şi mi-e greaţă. Dar poate că e şi o lecţie de învăţat, una dintre cele mai dure şi dureroase ale vieţilor noastre.
Şi, fireşte (din partea mea, cel din ultimii vreo 13 ani şi cel de acum), e o invitaţie mai mult sau mai puţin evidentă (înapoi) la ACTIVISM. Cel pe probleme concrete, cel cu ieşiri în stradă concrete, cel cu presiune reală, intransigentă asupra politicienilor.
A TUTUROR POLITICIENILOR.” a scris Dumitru Cornel Vîlcu pe o rețea de socializare.
