Alin Buși: „Nu putem avea prețuri de Londra și venituri de Dej”
Alin Buși aduce în spațiul public o comparație incomodă, dar care atinge exact una dintre nemulțumirile tot mai apăsătoare ale oamenilor: distanța dintre prețurile pe care le plătesc și veniturile din care trebuie să le suporte. Cu exemple concrete, ușor de înțeles și imposibil de ignorat pentru cei care își calculează lunar cheltuielile, Buși compară costurile unor servicii și produse din Dej cu cele întâlnite la Londra. Iar întrebarea sa lovește direct în miezul problemei: dacă prețurile se apropie de Occident, de ce veniturile rămân atât de departe?
Alin Buși pornește de la o realitate pe care statisticile generale o pot dilua, dar pe care oamenii o simt imediat când plătesc o lucrare în casă, merg la restaurant, își spală mașina sau intră într-o frizerie: „Am o întrebare: cum se face că multe dintre prețurile din Dej au ajuns aproape la nivelul celor din Londra?”, întreabă acesta.
Comparația făcută de Buși acoperă de la construcții până la HoReCa și servicii. Potrivit exemplelor prezentate de el, un metru pătrat de glet ar costa în Dej 20 de lei, echivalentul a aproximativ 3,30 lire sterline, față de circa 3,50 lire în Londra. Pentru montarea unui metru pătrat de gresie sau faianță, el indică 100–150 de lei în Dej, respectiv aproximativ 16–25 de lire, comparativ cu circa 25 de lire în capitala britanică.
Diferențele prezentate devin surprinzător de mici și în cazul consumului de zi cu zi: „O cafea: 18 lei în Dej – aproape 3 lire. În Londra: 3–3,50 lire”, exemplifică Alin Buși.
Acesta continuă cu pizza: 35–40 de lei în Dej, față de aproximativ 7–8 lire în Londra, potrivit comparației sale. O spălare a mașinii ar costa circa 60 de lei în Dej, iar un tuns bărbătesc ar ajunge la 70–80 de lei.
Dincolo de exactitatea fiecărui preț punctual – care poate varia considerabil în funcție de local, zonă, tipul serviciului sau calitatea acestuia – comparația lui Buși ridică o problemă economică mai profundă: puterea de cumpărare.
Când vor ajunge și salariile la același nivel?
Alin Buși nu ignoră faptul că firmele au fost, la rândul lor, lovite de creșterea costurilor. Dimpotrivă, admite că în spatele prețurilor mai mari se află cheltuieli care au crescut pentru aproape orice antreprenor: „Înțeleg că au crescut chiriile, salariile, taxele, energia și toate costurile unei afaceri”, spune acesta.
Dar tocmai aici apare ruptura.
Consumatorului i se cere să suporte costuri tot mai apropiate, în unele exemple, de cele din marile capitale occidentale, în timp ce veniturile locale nu au făcut același salt: „Dar întrebarea rămâne: dacă prețurile au ajuns aproape ca în Londra, când vor ajunge și salariile la același nivel?”, întreabă Alin Buși.
Este întrebarea care transformă o simplă comparație de prețuri într-o critică socială.
Pentru că un preț nu este mare sau mic în mod abstract. El devine suportabil sau nesustenabil în raport cu venitul celui care trebuie să-l plătească.
Nu putem avea prețuri de Londra și venituri de Dej
Formula prin care Alin Buși își rezumă nemulțumirea este categorică:
„Nu putem avea prețuri de Londra și venituri de Dej.”
Aici se află, de fapt, punctul dur al discuției.
Nu este scandalos în sine că un serviciu de calitate costă. Nici constructorul, nici ospătarul, nici frizerul și nici antreprenorul din HoReCa nu lucrează gratuit. Au salarii de achitat, chirii, energie, materii prime, echipamente, taxe și impozite. În plus, comparațiile directe între Dej și Londra trebuie privite cu prudență: două servicii aparent identice pot avea costuri, standarde și condiții comerciale diferite.
Dar problema semnalată de Buși rămâne chiar și după introducerea acestor nuanțe: ce se întâmplă atunci când prețurile urcă mult mai repede decât capacitatea unei familii obișnuite de a le suporta?
„Ceva nu se mai leagă”, spune Alin Buși.
Și exact aici începe discuția pe care România nu o mai poate evita. Nu prețul cafelei este adevărata problemă. Venitul disponibil este
Poți renunța la o cafea. Poți amâna o ieșire la pizza. Poți merge mai rar la frizer. Dar nu poți elimina din viața unei familii reparațiile, locuința, alimentele, energia, transportul și serviciile esențiale.
Atunci când scumpirile se acumulează simultan, ele nu mai reprezintă doar o serie de neplăceri. Devin o comprimare constantă a nivelului de trai.
Iar comparația lui Alin Buși este puternică tocmai pentru că mută discuția de la procentul abstract al unei statistici la bonul plătit de cetățean.
Un om nu trăiește din „salariul mediu” și nu cumpără cu „rata anuală a inflației”. Trăiește din suma care îi intră efectiv în cont și plătește prețul afișat efectiv la casă.
Dacă diferența dintre venit și costul vieții continuă să se îngusteze, apare o economie în care tot mai multe servicii normale ajung să fie percepute drept lux.
Cine plătește, până la urmă, nota?
Există însă și o capcană în această dezbatere: găsirea unui vinovat simplu.
Nu poate fi arătat automat cu degetul comerciantul care mărește prețurile, pentru că și el cumpără mai scump. Nu poate fi acuzat automat constructorul pentru prețul manoperei, dacă acesta trebuie să ofere salarii suficient de mari pentru a păstra muncitori calificați. Nu poate fi condamnat antreprenorul din HoReCa fără să fie analizate costurile sale reale.
Dar nici consumatorului nu i se poate cere la nesfârșit să absoarbă fiecare creștere.
Aici întrebarea lui Alin Buși devine mult mai serioasă decât pare la prima vedere: cât mai poate crește costul vieții într-o economie în care veniturile nu țin același ritm?
Pentru că, la un moment dat, mecanismul se blochează. Oamenii reduc consumul, firmele pierd clienți, investițiile sunt amânate, iar afacerile care și-au transferat integral costurile în preț descoperă că nu mai au cui să vândă.
Dej nu poate importa prețurile Londrei fără să importe și puterea de cumpărare
Comparația dintre Dej și Londra nu trebuie citită ca o demonstrație matematică potrivit căreia cele două orașe au același cost al vieții. Evident că nu au. Chiriile, transportul, fiscalitatea, salariile, proprietățile și multe alte costuri sunt fundamental diferite.
Dar Alin Buși folosește câteva prețuri concrete pentru a formula o întrebare legitimă despre raportul dintre cost și venit.
Iar concluzia sa este greu de ratat: „Dacă prețurile au ajuns aproape ca în Londra, când vor ajunge și salariile la același nivel?”
Aceasta este problema care ar trebui să preocupe mai mult decât comparația punctuală dintre prețul unei cafele în Dej și cel al unei cafele la Londra.
O economie sănătoasă nu înseamnă prețuri ținute artificial jos. Înseamnă productivitate mai mare, investiții, firme competitive și, în final, venituri care cresc suficient pentru ca oamenii să poată suporta costurile unei economii europene.
Altfel, riscăm să construim cea mai frustrantă combinație posibilă: costuri care aleargă spre Vest și venituri care rămân mult în urmă.
Alin Buși încheie cu întrebarea pe care, probabil, și-o pun tot mai mulți oameni atunci când își verifică bonurile și facturile: „Unde se va ajunge în ritmul acesta?”
Dacă diferența dintre prețuri și puterea de cumpărare continuă să se adâncească, răspunsul nu va mai fi unul care ține doar de economie. Va deveni o problemă de nivel de trai, de competitivitate locală și, în cele din urmă, de capacitatea oamenilor de a-și mai permite o viață normală în propriul oraș.
