Oana Murariu: „Șef de promoție la medicină, singur la concurs și tot a ieșit pe locul doi” … sau povestea sistemului care se apără de transparență!
România are o problemă despre care toată lumea vorbește, dar aproape nimeni nu vrea să o recunoască oficial. O știm din școli, din spitale, din universități, din instituțiile publice și din companiile de stat. Este acea realitate în care concursurile există, dar câștigătorii sunt cunoscuți înainte să fie publicate anunțurile.
Trăim într-o țară în care expresia „postul este pentru cineva” a devenit atât de banală încât nici măcar nu mai produce indignare. Oamenii o spun cu naturalețea cu care anunță vremea de mâine. „Se scoate post pentru X.” „Locul este al lui Y.” „Nu te obosi, că este deja aranjat.”
Iar partea cea mai gravă nu este că asemenea suspiciuni există. Partea gravă este că au devenit normale.
În teorie, România investește milioane de euro în educația medicilor, profesorilor și specialiștilor săi. În practică, de multe ori pare că investește doar pentru ca aceștia să plece în străinătate după ce descoperă că meritul profesional contează mai puțin decât relațiile potrivite.
Deputatul și președintele USR Cluj, Oana Murariu, a prezentat la Horia Nasra Show o poveste care, dacă este adevărată, ar trebui să dea fiori oricărui pacient care încă mai crede că sistemul medical românesc își selectează oamenii pe criteriul competenței.
Pentru că nu este doar povestea unui concurs. Este povestea unui sistem.
Oana Murariu: „Șef de promoție, singur la concurs și tot a ieșit pe locul doi”
Murariu a relatat cazul unei cunoștințe, șef de promoție la Facultatea de Medicină Dentară din Cluj, care s-a mutat la Brașov și a decis să participe la un concurs organizat de Spitalul Județean Brașov pentru un post extrem de rar în specialitatea sa: „O cunoștință, șef de promoție la Medicină Dentară la Cluj, mutat la Brașov, a dat concurs. Se scoate rar post pe specialitatea respectivă. Mega oportunitate, omul șef de promoție. Foarte bun, foarte, foarte bun. I s-a transmis inclusiv direct că postul este pentru altcineva. El a zis că nu-l interesează, că el participă la concurs și e cel mai bun să câștige.
Știam dinainte, spunându-mi că postul este pentru cineva, i-am zis să își preconstituie probe. Să facă poze la subiecte, la barem, să verificăm totul în cărți și să avem dovezi, pentru că știam că urmează să dăm în judecată.
A participat la concurs și a ieșit pe locul doi. Participa singur și a ieșit pe locul doi. L-am dat în judecată.
Când au ajuns membrii comisiei de concurs și cei din comisia de contestație în instanță, nu s-au așteptat. Sunt atât de obișnuiți cu practicile acestea încât nu și-au imaginat că pot ajunge în fața unui judecător.
Mie mi se pare foarte incorect ca un șef de promoție într-o specialitate rară să meargă la concurs și să nu îl ia pentru că postul este cu dedicație pentru altcineva. Și asta nu este o excepție. Nu este doar percepția mea. Discuțiile pe care le avem cu toții arată că este o regulă.
De câte ori nu am auzit expresia «se scoate post pentru X»? Cum să spui așa ceva? Se scoate un post și fiecare candidat merge la concurs. Dacă este bun, câștigă. Așa ar trebui să funcționeze.
Mi-am propus să încerc modificări legislative astfel încât astfel de situații să nu mai fie posibile. Am propus introducerea unor observatori independenți la concursurile medicale, după modelul observatorilor de la alegeri.
Dacă avem observatori la numărarea voturilor pentru că democrația are nevoie de transparență, de ce nu am avea observatori și la concursurile care decid cine ajunge să trateze pacienți?
Când am prezentat această idee și am spus că fiecare dintre noi cunoaște situații în care posturile sunt rezervate unor persoane înainte de concurs, reacția a fost incredibilă. Reprezentanți din Comisia de Sănătate mi-au spus că sunt o nesimțită și că jignesc întreg corpul medical doar pentru că vreau observatori la concursuri.”
Când sistemul se apără de transparență
Poate cel mai interesant detaliu din această poveste nu este presupusa existență a unui concurs cu dedicație. Poate cel mai interesant este faptul că o propunere elementară de transparență provoacă o asemenea rezistență.
Într-un stat normal, dacă cineva propune observatori independenți, răspunsul firesc ar fi: „Foarte bine, nu avem nimic de ascuns.”
În România, reacția pare să fie exact invers.
Dacă simpla prezență a unei persoane care doar observă procesul produce atâta panică, întrebarea firească nu este de ce sunt ceruți observatorii. Întrebarea este de ce deranjează atât de mult.
Pentru că observatorul nu corectează lucrări. Nu stabilește note. Nu decide câștigătorul. Doar privește.
Iar uneori simplul fapt că cineva privește este suficient pentru a deranja un sistem obișnuit să funcționeze fără martori.
De ce pleacă medicii?
Politicienii se întreabă periodic de ce România pierde medici. Se organizează conferințe, strategii și grupuri de lucru. Se discută despre salarii, condiții și infrastructură.
Poate că răspunsul este mai simplu decât pare.
Poate că oamenii pleacă atunci când descoperă că șeful de promoție poate pierde un concurs la care participă singur.
Poate că oamenii pleacă atunci când aud înaintea examenului că postul este deja rezervat.
Poate că oamenii pleacă atunci când competența trebuie să negocieze cu influența, iar meritul trebuie să ceară voie relațiilor.
Și poate că cea mai mare tragedie nu este că există suspiciuni privind concursurile.
Cea mai mare tragedie este că nimeni nu mai pare surprins.
În România, expresia „postul este cu dedicație” a ajuns să fie tratată ca un fapt administrativ, nu ca un scandal.
Iar în ziua în care o societate încetează să se mai revolte împotriva nedreptății și începe să o considere normală, problema nu mai este doar a sistemului.
Devine problema întregii societăți.
