Tișe acuză incompetența politrucilor de la București: „Zeci de mii de copii din Cluj și din Transilvania sunt condamnați să sufere!”
Într-un climat politic în care tăcerea a devenit regula, Alin Tișe alege confruntarea directă. Mesajul său este dur, incomod și necesar: România a pierdut miliarde din PNRR nu din lipsă de proiecte, ci din lipsă de competență și dispreț față de realitate: „România a pierdut miliarde din PNRR nu din lipsă de proiecte, ci din lipsă de competență! Nu din lipsă de spitale necesare, ci din dispreț față de realitate.”
În loc să finanțeze proiecte mature, la cheie, cu constructori în teren și șanse reale de finalizare, Guvernul a scos din PNRR spitale esențiale: Spitalul Regional de Pediatric Monobloc și Institutul pentru Transplant Multiorgan. Proiecte vitale. Posibile. Care puteau fi terminate. Consecința este una gravă: „Banii s-au pierdut. Miliarde aruncate. Zero responsabilitate…”
Mai mult, aceeași incompetență este astăzi premiată. Proiectele sunt mutate într-un alt program de sănătate, cu altă finanțare, dar — „surpriză!” — aceleași spitale sunt din nou eliminate. Fără explicații reale. Fără criterii transparente. Fără rușine: „În loc să învețe din eșec, repetă greșeala. În loc să corecteze, politizează sănătatea. În loc să pună copiii pe primul loc, pun interesele de partid.”
Pentru Alin Tișe, nu mai este vorba despre neglijență, ci despre decizie politică și nedreptate asumată. Zeci de mii de copii din Transilvania și din întreaga țară sunt condamnați să sufere nu din motive tehnice, ci din calcule politice meschine. Mesajul implicit: să tăcem, să acceptăm, să ne resemnăm.
Răspunsul său este categoric: „Nu! După 20 de ani de responsabilități publice nu pot accepta ca niște incompetenți să se joace cu viața copiilor noștri! Nu pot să tac în fața acestei nedreptăți! Nu vreau să tac!”
Grav este și semnalul de intimidare pe care îl face public: „Unii m-au atenționat să am grijă că voi fi căutat la dosare, alții să am grijă de copii.”
În fața acestor presiuni, Tișe rămâne ferm: „Voi continua, cu toate riscurile, deoarece consider că această cauză este una dreaptă. Nu voi accepta ca sănătatea copiilor să fie monedă de schimb politic.”
Da, frustrarea este și personală — ani de muncă pentru a aduce proiectele la acest nivel. Dar, mai presus de toate, este frustrarea pentru „copiii care nu au voce, pentru familiile care așteaptă, pentru o Românie care merită mai mult decât incompetență reciclată și decizii făcute pe genunchi. Asta nu este reformă. Asta este premierea eșecului. Asta este politică împotriva propriilor cetățeni.”
Alin Tișe nu cere un favor pentru Cluj, ci solidaritate regională. Spitalul Pediatric Monobloc este un proiect al Transilvaniei. Copiii tratați la Cluj vin din județele vecine, indiferent de culoarea politică a aleșilor locali: „Abia când spitalul de copii din Cluj nu va mai putea deservi și copiii din alte județe, probabil vor înțelege.”
Până atunci, mesajul rămâne clar și asumat: „Vorbesc. Scriu. Mă opun!”
Pentru că tăcerea ar însemna complicitate. Iar complicitatea, atunci când este vorba despre viața copiilor, este de neacceptat.
