Da Pino.
Pentru mine, creatorii de business de top HoReCa ai Clujului rămân Mircea Buteanu și Adrian Dragoș (zis și Pitas). Și dacă nu ați băut cafele cu domniile lor, nu puteți să nu constatați ce branduri au creat. Unele localuri sunt afaceri. Altele devin repere. Iar puțini au reușit să construiască repere.
Diesel Club, din Piața Unirii nr. 10, primul mare brand creat de Mircea Buteanu, a fost mai mult decât un local. A fost un fel de agora modernă a Clujului. Cred că pentru cei născuți între anii ’70 și ’90 puține lucruri mai pot fi spuse despre celebrul loc de întâlnire din centrul orașului. Acolo se adunau toți: de la cele mai frumoase femei ale Clujului, la manageri, fotbaliști, valutiști, politicieni și întreaga faună urbană a anilor ’90 și 2000.
Apoi a venit Che Guevara Social Pub, iar dacă mă întrebați pe mine, și astăzi rămâne unul dintre cele mai vii locuri din centrul Clujului.
Dar textul de astăzi nu este despre Mircea Buteanu și creațiile sale. Este despre Da Pino.
În toți acești ani, în peisajul orașului a crescut un alt brand care nu doar că a trecut de limitele Clujului, ci a devenit un nume cunoscut în întreaga țară. Și credeți-mă, am mulți prieteni din București care, atunci când aud de centrul Clujului, pomenesc aproape reflex de Da Pino.
Despre istoria acestui restaurant s-ar putea scrie pagini întregi. Și probabil că nu am termina nici dacă am stinge, una câte una, toate țigaretele de pe Brâncuși 80.
Personal, nu sunt nici connaisseur al marilor bucătării mediteraneene și nici vreun gurmand sofisticat. Mai degrabă sunt consumatorul clasic de prostii de tip fast-food. Dar cunosc cât de cât fenomenul Da Pino, iar după aproape două decenii de comunicare și milioane de vizualizări adunate în online prin Cluj 1, cred că îmi pot permite să emit o opinie despre ceea ce înseamnă construcția și supraviețuirea unui brand.
Am ascultat păreri și am citit multe despre Da Pino și despre creatorul său. Dar cred că, în cele din urmă, nu părerile sunt cele definitorii. Istoria o scriu două criterii simple: încasările și oamenii care îți trec pragul localului.
Și am să încep cu al doilea.
Din afara Bucureștiului, puține restaurante din România se pot lăuda cu lista de nume care au trecut pragul Da Pino: Alain Delon, Nicolas Cage, Geoffrey Rush, Timothy Spall, Ronnie O’Sullivan, Luca Brecel, Jimmy White, Mark Selby, Steve Davis, Armand Assante, Nikos Vertis sau Carl Froch. Despre români nici nu are rost să vorbim. Sunt zeci, poate sute.
Cât despre cifre/încasări, acestea le știe doar Pitas.
Dar din istoria marilor branduri am învățat ceva: succesul nu înseamnă să ai mereu cel mai bun an, ci să rămâi în picioare și pe vreme rea. Mercedes-Benz nu a traversat un secol pentru că a avut permanent cele mai bune vânzări. A traversat un secol pentru că a rămas Mercedes. Cu bune, cu rele, cu vârfuri și coborâșuri.
Și aici ajung la motivul pentru care scriu aceste rânduri.
Am observat că doi clujeni de foarte bună credință doresc să contribuie la dezvoltarea brandului Da Pino. Ca om care înțelege câte ceva despre comunicare, le-aș spune doar atât: Da Pino nu se schimbă.
Da Pino este precum un cedru bătrân. Îi poți toaleta crengile, îi poți îngriji coroana, îi poți fertiliza rădăcinile, dar dacă încerci să-l transformi în altceva, riști să-l usuci.
Este precum Real Madrid de Universității. Îi poți schimba jucătorii, antrenorii, managerii dar niciodată palmaresul și brandul – numele și culoarea.
Cred că strategia „Da Pino se schimbă” poate genera curiozitate pentru o vară. Brandurile mari sunt cele care supraviețuiesc. Sunt precum țestoasele, de la începutul timpurilor.
Da Pino nu poate fi altceva decât ceea ce este deja.
Ar fi ca și cum ai încerca să muți cele 15 Cupe ale Ligii Campionilor din vitrina lui Real Madrid în palmaresul lui Racing Santander.
Cât despre Pitas, multe se pot spune despre creatorul acestui brand.
L-am cunoscut mai bine în ultimele luni. La început i-am spus că mi se pare arogant. Poate chiar prea puțin diplomat cu unii clienți fideli. Dar, în paralel cu această cunoaștere, am gustat și eu din sportul național al părerologiei despre ceea ce fac eu și Adi la Cluj 1. Ba luminile sunt prea roșii, ba intro-ul este prea agitat, ba mă scarpin prea mult în cap. Am primit un singur sfat bun legat de youtube. În rest, toți se știu la lumini și la piper ca la fotbal.
Și atunci, da, dragă Pitas, poate că ai uneori dreptul să ridici din sprânceană în fața celor care nu au construit niciodată nimic, sau sunt foarte buni în alte domenii, dar care știu exact de prețios cât piper trebuie pus într-o carbonara, fără să fi întors o omletă în ultimele 14 luni.
Și atunci, da, d-le Pitas, ai și tu dreptate, are și aroganța beneficiile ei, pentru că deloc accesibili au fost și Gottlieb Daimler și Karl Benz, părinții brandului care anul acesta a împlinit suta de ani.
Da Pino nu se schimbă.
Nici Pitas.
Ar fi trist.
